Încerc să-mi dau seama de ce a trebuit să se întample aşa, dar nu găsesc răspunsul la întrebarea asta de caţiva ani .. Dar poate n-ar trebui să-mi pese de ce s-a întamplat tocmai aşa, tocmai mie .
Altă întrebare care mă chinuieşte ar fi: de ce eşti aşa, acum ?
Te consideri inteligent ? Consideri că ai vreo putere asupra mea ? Crezi că mai însemni ceva pentru mine ? Vai, te înşeli amarnic. Lasa-mă să te anunţ că pentru mine reprezinţi un mare nimic, iar gesturile tale mă lasă rece.
Poate ar fi trebuit ca planul tău să iasă altfel . Poate eu ar fi trebuit sa îţi cad la picioare. Îmi pare rău pentru eşuarea ta, sincer. Îmi e milă de ce ai ajuns.
Faci parte din trecut, din prezent n-ai făcut parte niciodata, iar de viitor nici nu se pune problema. Dacă tu crezi că mă doare, te asigur, sunt foarte bine .
Nu vreau decat să îţi mulţumesc că m-ai făcut mai puternică .
Am crezut că te cunosc, dar e foarte clar că m-am înşelat . Posibil, am ţinut să cred că mă iubeşti fără să-mi ceri nimic în schimb, că vei fi mereu langă mine, că nu vei pleca, mă vei susţine în tot ce fac.
Nu pot să cred că nu se întamplă aşa cum ar trebui, aşa cum ar fi normal, nu pot să cred că ai lăsat golul ăsta imens în sufletul meu . Chiar nu-ţi pasă ? Cum poţi fi atat de indiferent ?
Te vei întoarce, ştiu asta sigur. Te vei întoarce pentru că aşa faci mereu. Pentru o zi. Nu e de ajuns, nu va fi niciodată. Nimic din lume nu poate umple golul pe care l-ai lăsat cand ai plecat, absolut nimic .
Am fost o parte din tine, voi fi mereu, nu pentru ca îmi doresc. Nu îmi mai doresc nimic din ce are legătura cu tine. Nu mai are sens, nu mai am nevoie. M-am descurcat atata timp fără tine, nu mor acum .
